nu mai pot sa lenevesc

obisnuiam sa lenevesc cu o placere deosebita. nu intotdeauna, dar cand era rost de uitat in gol si bantuit lumea cu gandul o faceam cu mare pofta. pe ploaie sau la 40 de grade, imi era totuna. era bine sa fiu eu cu mine, sa lucrez la scenarii aberante sau sa uit pur si simplu de toate. imi placea timpul meu.
nu mai stiu sa fac asta. nu mai stiu sa vin acasa la o ora normala si sa ma uit in gol. nu mai stiu sa vina acasa nici daca trebuie sa fac ceva anume dar asta e deja alta poveste. mi se pare ca trebuie sa fiu mereu undeva si daca ajung acolo s'ar putea sa vreau in alta parte. mi se pare ca trebuie sa sun pe cineva sau ca trebuie sa fiu sunata. ca uitatul pe pereti, cititul, frunzaritul, chiar si tolaneala de pe canapea la televizor sunt impotriva firii si ca, cumva, trece viata pe langa mine, eu pe langa ea si ca, sigur, in acel moment altcineva profita de momentele alea cu pofta si maxim egosim.
nelinistea asta vine la pachet, in mod evident, cu o confuzie maxima. ma irosesc. in ceea ce fac sa'mi umplu timpul, in intalniri si un consum dezmatat de diverse. inevitabil nu mai stiu joi ce am facut marti iar vineri seara ziua de luni mi se pare din alta viata. inutuil sa spun ca nici nu prea mai simt mare lucru in goana asta dupa lucruri de simtit.
si...din cand in cand persecutantul gand ca fac eu ceva gresit...ca de fapt totul merge exact asa ca la toata lumea, in firescul firescului dar eu nu mai stiu de fapt sa ma bucur de nimic pentru ca mi'am pierdut rabdarea.

sa incepem de undeva

scriu de cand ma stiu. compuneri, poezii, scrisori, jurnale, liste de tot felul, biletele, treburi serioase. scriu bine, prost, patetic, amuzant, agonizant, spontan. scriu ca sa uit, sa pierd vremea, sa scap, sa ma simt bine.
30 si ceva este varsta mea, lumea mea, momentul in care m'am decis ca lucrurile chiar nu sunt asa cum par a fi si ca de aici incolo ori ma relaxez ori ma dau de trei ori peste cap.
blogul este despre asta sau despre ce'mi va mai da prin cap sa fie.